Nu-mi vreau viața de dinainte de pandemie înapoi

| 0 comments

spre cumpărături

Prea mult zgomot. Mereu ceva de rezolvat. Mereu ceva de amânat. Mereu pe fugă. Prea multe opțiuni. Voi chiar mai vreți să fie ca înainte?

Eu, NU. Știți cum e, cel mai ușor învățăm din experiențe care ne clatină bine, nu din sfaturile sau experiențele altora. Mi s-a întâmplat și poate vi s-a întâmplat și vouă. Tocmai din acest motiv, prefer să cred că tot ceea ce se întâmplă acum la nivel mondial este pentru a umple, apoi, o enciclopedie cu învățăminte noi, care va trece prin mâinile fiecărui om.

Dar pentru asta avem nevoie de timp. De foarte mult timp. Noi cu noi. Timp pentru a digera noutățile, apoi pentru a le accepta, iar apoi pentru a le integra în noua noastră viață. Cel puțin, eu asta simt. Și pare că ni se dă ceea ce avem nevoie.

În ce etapă sunt eu

În primele zile m-a luat pe sus toată situația, m-a cuprins panica și nu mă puteam dezlipi de TV și de telefon, unde doar despre asta se vorbea. Luni, marți, miercuri. Non-stop. Luam taxiul spre serviciu dimineața în speranța că mai evit aglomerația, seara mă întorceam cu autobuzul, cu ochii pe fiecare om, scanam, îmi făceam scenarii – care de unde vine, cu câtă lume a luat contact. A doua zi, iar la job, cu frică. Zero concentrare. A treia zi, pe lângă gelul antibacterian, am adăugat și spirtul în geantă. Am știut că o să mă mai liniștesc când mi-am mutat biroul acasă. Ce ușurare! Dar nu chiar. Pe această cale, le cer scuze celor apropiați, cărora le-am transmis o parte din starea mea.

Zic nu chiar, pentru că mă neliniștea că nu aveam ceva provizii. Joi, în prima zi de lucrat de acasă, am ieșit să iau legume de la aprozarul din zonă, brânză de la magazinul sibienilor, tot din zonă. Îmi lipsește oferta din piața Obor, dar cred că am luat deja câteva răceli de acolo lunile trecute, așa că am zis pas.

Nu aveam carne în congelator și nici prea multe alimente de bază, așa că sâmbătă am ieșit din nou din casă, la Lidl. A fost greu, urât, cu anxietate și mănuși. Stăteam la intrare și mă gândeam dacă să intru. Am intrat. În magazin, am simțit toată tensiunea din sufletele oamenilor + a mea și mi-am stăpânit lacrimile, acolo, în fața raftului cu legume, de unde mă grăbeam să plec. M-am asigurat că 2-3 săptămâni voi avea tot ce-mi trebuie. Apoi, m-am liniștit tot mai mult. Am gătit, am făcut curat, am lăsat-o mai moale cu știrile, am epuizat subiectul cu oamenii cu care voiam să-l disec, iar acum, sunt liniștită. Mă simt în siguranță, sper să fiu, sper că și voi sunteți și sunt în etapa în care integrez tot ce se întâmplă în noua mea viață. Iar ciclul despre care vorbeam mai sus: noutăți – acceptare – integrare cred că va tot continua. Sper să-i fac față, până voi învăța tot ce e de învățat.

Un proces de învățare accelerat, dar în care primim timp

Înainte, oricât mă străduiam, nu reușeam să-mi aloc suficient timp pentru tot ce era important pentru mine. Mă pierdeam pe drum, procesul de învățare era încă în curs, adaptat la ritmul pe care-l impuneam eu. Oricum făceam lucrurile în alt ritm decât îmi doream. Mult prea pe fugă. Mă bucur că sunt forțată să mă adaptez la o nouă viață și sper doar să nu fie o lecție prea grea. Dar sunt sigură că la tot ceea ce am lucrat până acum la mine, va fi de mare folos acum.

Îmi doresc ca și voi să vedeți binele din această situație. Întâi la nivel personal, apoi pentru toți ceilalți.

Leave a Reply

Required fields are marked *.